Rezumatul absolut se regăseşte în trecut şi în prezent, în tot ceea ce am făcut şi fac, aici, în Alba Iulia. O să încerc însă, pentru dumneavoastră, să procedez invers decât obişnuiesc: să transform nu vorbele în fapte ci faptele în vorbe şi să vă explic ce m-a determinat să intru în “lupta” asta, europeană.
Din păcate, prea mulţi ani la rand – şi nu doar la noi în România – europarlamentar a ajuns să însemne doar o dispensă acordată unor politicieni, “aleşi”, favorizaţi, dintr-o solidaritate şi într-o succesiune convenite la nivel de partid. Asta nu-i o noutate, am spus-o peste tot, de câte ori am avut ocazia. Din păcate ideea atârnă greu şi sunt foarte puţini capabili să demonstreze contrariul. Eu mă încăpăţânez să cred că sunt unul dintre ei. Pentru că, oricât ar fi de adânc împământenită ideea asta cu oamenii trimişi ca nişte bagaje la Bruxelles, descărcate acolo, recuperate după 5 ani şi aduse înapoi în ţară, nu e ceva ireversibil. Trebuie doar găsiţi acei oameni capabili să schimbe paradigma. Ce vă pot spune sigur, din capul locului, e că Mircea Hava nu e unul dintre acei oameni-valiză pe care romanii îi văd doar o dată-n viaţă, şi atunci doar cu numele pe un buletin de vot.
Aveţi în faţă un om care nu pleacă la drum cu o coală albă şi nici la prins fluturi, fluturaşi de salariu. De fapt, sunt om care nu pleacă. Merge doar în alt birou, îşi schimbă colegii, într-un parteneriat garantat de tot ceea ce am realizat în ultimii ani la Alba Iulia. Cred cu tărie că aceste alegeri europarlamentare sunt aproape singurele care nu aduc partidelor o bătălie electorală, un scor, ci aduc ceva important celor care votează. În primul rând, banii europeni. Pentru că sunt singurii pe care România a contat şi care au venit cu adevărat în ultimii ani. Europa şi instituţiile ei sunt singurele care au produs cele mai mici dezamăgiri românilor. Tocmai din motivul ăsta, cei pe care îi trimitem acolo trebuie să fie mesageri legitimi, atât pentru ce trebuie să audă Europa dinspre România cât şi invers.
Sunt un om care va repreprezenta România dintr-o capitală, în altă capitală. Iar Alba Iulia, Celalata Capitală, este unul dintre oraşele României care a aderat total şi deplin la spiritul european, munceşte şi nu aşteaptă. Mâna întinsă spre Bucureşti a dispărut din Alba Iulia de mai bine de 20 de ani. Pentru că nu suntem noi construiţi pentru asta dar şi pentru că, în 90% din cazuri, de la Bucureşti am primit doar praful de pe toba, nici măcar beţele, să putem bate şi face puţină gălăgie, să ne facem și noi auziţi. Iar în ipostaza asta sunt multe, prea multe administrații din România, nu suntem noi cei mai defavorizaţi. Suntem însă printre cei mai inspiraţi pentru că, odată ce-am văzut ce vânturi ne bat de către Bucureşti, am ales pentru Alba Iulia cealaltă cale, cea europeană. Sunt foarte multe proiecte care ne-au dovedit reuşita, dar cel mai mult, dincolo de ce a rămas şi se vede, avem experienţă. O înţelegere a structurilor şi a procedurilor ajunsă la nivel de deprindere gimnazială. Nu merg la Bruxelles pentru a mă acomoda şi a-mi completa cunoştinţele, ci pentru a face acordul fin dintre nevoile administraţilor şi regiunilor din România şi ceea ce are Europa de oferit. Uneori, mecanismele europene par a fi o Magna Carta, un mare tratat despre orice, în care scriu mulţi, dar nu întotdeauna cei care trebuie. Oamenii, comunităţile, cei care fac administraţie şi care ştiu cel mai bine care le sunt nevoile reale au nevoie de mai multă reprezentare. Nu oricine se poate înscrie în cursa pentru un pod, dacă prin oraşul sau satul lui nu trece nici un râu. Tocmai din acest motiv trebuie ca tot ceea ce ţi se oferă, să fie ceea ce şi ai nevoie. La Alba Iulia nu am funcţionat niciodată pe principiul: ia uite, nişte bani europeni, pentru asta sau pentru aialaltă, hai să-i luăm! Nu, am identificat clar nevoile oraşului, ne-am scris singuri proiectele şi aşa am reuşit să aducem în Alba Iulia 300 milioane de euro, bani europeni reali pentru nevoi reale, nu pentru fantezii puse în pagină de mercenari ai proiectelor, doar ca să fie proiectul scris şi banul luat, chiar dacă obiectul şi obiectivul n-aveau nicio relevanță şi nu ajutau cu nimic comunitatea.
Rezumând, asta cred eu că ar trebui să fie cartea de vizită sau, mai degrabă, cerinţa eliminatorie pentru oricare candidat la Parlamentul European: competența şi expertiza demonstrate acasă la el, în ţară, oraşul, comună, satul, chiar cătunul lui.
Ce aş putea face concret?
Cred că după 22 de ani de lucru, în care am întors pe toate fețele mii de dosare şi am parcurs sute de proceduri, am un inventar complet şi a ce a mers bine, dar şi a ce putea fi şi mai bine. Nu duc cu mine tentaţia de a reforma, ci dorinţa de a-i ajuta pe toţi în transformarea a ceea ce nu e cum am vrea să fie. Oficial, pe la “curţile boiereşti”, i se spune “know how”, însă aici, printre ardeleni şi oameni simpli, îi zicem muncă făcută ca lumea. Suntem primii, avem un palmares, dar suntem şi cei care ne-am confruntat primii cu birocraţia, cu absurditatea care-ţi poate îngropa într-o clipă entuziasmul şi te poate arunca în faliment. Sunt sigur că pot uşura birocraţia asociată cheltuirii fondurilor europene, cadrul legal prin care responsabilitatea instituţiilor de administrare şi management se va transforma într-un ajutor şi nu o povară pentru cei care lucrează cu bani europeni. Când ştii exact şi visezi – mai degrabă ai coșmaruri – cu ce probleme te-ai confruntat de când s-a “inventat” în România lucrul cu proiecte europene, sunt convins că te poţi implica mult mai activ şi benefic pentru România şi de acolo, din Parlamentul European. Şi ei sunt, în sensul ăsta, ca noi iar noi, am toată convingerea, putem fi ca ei. E nevoie însă de o comunicare eficientă, acolo, pe câmpul de luptă. E nevoie de cineva care să poată spune lucrurilor pe nume, pagini, articole şi paragrafe, nu doar de roboţi cititori de texte, ca să aibă translatorii ce să traducă live, în căşti. Ăsta sunt, asta ştiu, asta pot face: atât de simplu e! Iar dacă ulterior, se dovedeşte că n-ai fost chiar ăla, n-ai ştiut chiar atât şi n-ai făcut nici un sfert din cât ai zis, ar trebui să ai bărbăţia să te ceri singur afară.